Salonul era, de data asta, aproape gol. Oglinzile curate, de o parte și de alta a pereților, periile de păr se odihneau în coșurile lor, iar de undeva din spate se auzea un zumzet. O. își face ordine în sertare.
„Se pare că e sezonul de făcut ordine”, mă gândesc, în vreme ce V. mă invită zâmbitoare să iau loc, iar eu îmi amintesc de cutiile mele și de sacii mei de acasă, plini cu haine demult și, implicit, de multe emoții și amintiri.
Revin, „Scopul și durata vizitei”, îmi spun în minte, și îi zâmbesc înapoi lui V., care mă întreabă cum vreau să îmi facă părul. Oana, de dincolo, vrea să știe ce mai fac fetele, S. vine și ea și mă întreabă ce mai fac. La L. și la N. e închisă ușa.
Fetele știu multe despre mine, despre familia noastră și despre cum a fost, pentru noi, 2021. Mă știu cu părul nefăcut, cu ochii plânși, cu fetele în marsupiu și cu ele de mână. Vin aici ca la niște prietene și mă relaxez de câte ori vin aici. Îmi plac mirosul de fixativ, curtea interioară, poveștile între un pensat și un vopsit. De câteva ori, adică de fiecare dată, am venit aici ca într-o evadare. Evadare din pandemie, evadare dintre zilele pline cu tata bolnav și cu speranțele mamei, pe care și le știa și și le mărturisea tuturor celor care stăteau să asculte, speranțe care erau și ale mele, doar că eu le țineam înauntru, să nu le spulber, dacă le-aș pune așa, simplu, pe tapet afară.
Cu anii, am început să merg la salon ca la o excursie personală, în centru. Un timp numai pentru mine și de la mine. Un fel de cadou. Acolo am aflat unde găsesc ceasornicari și de unde pot cumpăra materiale pentru rochiile fetelor. Acolo am găsit empatie.
Cred eu că doamnele artiste coafeze, cosmeticiene și manichiuriste ar merita o diplomă pentru sfătuitori și izvoare de căldură, un fel de empowerment feminin. Primești câte un boost de energie de fiecare dată acolo, la salon.