Despre mămicie. I feel you, sister!

Am fost azi la un curs de dans pentru mamici si bebelusi, aici in Cluj. 6 mamici ne-am miscat soldurile din dotare pe ritmuri de salsa si am reusit chiar si sa punem la punct o coregrafie (asa a zis instructoarea, o tipa tare misto, aratand foarte bine, in rochita neagra si cu pantofiori din aia de dans, care semanau cu cei ai Cenuseresei, de bal. Eu acum ma indoiesc cumva ca ce am miscat noi, destul de sincronizat totusi, si pe muzica, more or less, se poate numi coregrafie dar, pentru stima mea de sine si derularea in buna ordine a proiectului, o sa continui sa traiesc in minciuna (sic!) si sa pastrez aceasta denumire). Iesirea din casa cu bebelusul si sotul din dotare, care mai apoi a avut misiunea foarte motivationala de a face cumparaturile la Profi (pe care eu ma incapatanez sa il compar cu un Tesco Express, bazat pe descrierea lui Adi) a fost prilej de mare bucurie pentru mine. Nu am chiar chiuit, cum face Ema cand se bucura, adica nu am chiuit sa se auda, ci doar in interiorul meu super-domesticit.

Dupa o ora de dantuiala si alte cateva minute de plimbat pe Eroilor, am trecut pe langa terasele de pe acolo. Nu cred ca este neaparat relevant carui brand ii apartineau terasele, stiti cu totii despre care vorbesc. Erau, ca intotdeauna, pline ochi. Si ca intotdeauna, m-am intrebat unde lucreaza cetatenii respectivi si cum de le permite timpul, cel putin, sa stea pe Eroilor ziua in amiaza mare. Eu ma consider inca in campul muncii, dar in OJT (On the job training) si, desi fisa postului e deschisa tare si pot sa inovez cum vreau eu, timp am, nu imi vine sa stau acolo la terasa. Gandurile astea le aveam si pe vremea cand mai eram inca in Cluj, acum vreo 5 ani, cand nu eram inca profund sedusa de mirajul strainatatii si imi faceam veacul prin multinationala in Iulius Business Center. Nici atunci nu intelegeam ce fac oamenii aia, ca nu is mamici, adica cu fisa postului purtatoare de inovare, ci nici nu imi pare respectivele terase locuri unde vuieste spiritul antreprenorial. Dar pentru o postare viitoare promit ca o sa ma prezint la fata respectivului loc si o sa incerc ca eu si Ema sa ne integram in peisaj, intru facerea unui studiu de piata ad-hoc, axat pe comportamentul consumatorului.

Bun. Dupa ce dilemele astea mi-au strabatul creierasul macinat de mamicie, adica plin de imagini de mancare pisata, pampersi, jucarii zornaitoare si muzica ursuletului Alfie, care vorbeste imediat ce il prinzi de laba, oricare dintre cele patru, m-am reintalnit cu doua dintre mamicile de la cursul de azi. Si am mai avut o revelatie, adica mi s-a mai continuat o revelatie pe care o tot am de cand sunt mamica.

Si anume: mamicile sunt super tari! Intre mamici nu mi se pare sa fie valabila proverbiala invidie dintre femei. Toate articolele alea de pe Upworthy, toate tinerele feministe incurajeaza femeile sa se sustina una pe cealalta in aceasta minunata lume patriarhala in care, nu-i asa, traim cu totii. Si toate fetele de la mine din lista dau un like sau/si share la astfel de pareri exprimate in scris. Pana la proba contrarie, adica pana la urmatoarea barfa micuta. Bun. La mamici nu am sesizat chestia asta. Intre mamici mi se pare ca exista o solidaritate care se manifesta chiar si la nivel de privire. Cumva, chiar daca contactul este numai vizual, urmat, politicos, de o inclinare usoara a capului, cum cere norma sociala, privirea aia este plina de intelegere. Un fel de: I feel you, sister! Parca o si auzi pe Woopi Goldberg cum zice asta de undeva din inaltimile celeste, imbracata in calugarita. Nici nu e nevoie sa zici mai multe. Fie ca e vorba despre pareri despre scutece, despre crese, despre a alapta sau nu (problema asta e una hardcore, ca sa zic asa, urmata la distanta destul de mica de problema diversificarii), o discutie dintre mamici se poarta cumva la un nivel superior de diplomatie, comun numai negocierilor dintre state intre care exista cine stie ce acorduri comericale prealabile.

De asta mi-e mie dor de grupul de mamici de la Londra si de asta imi sunt drage mamicile din Cluj.