De mult timp nu am mai citit ceva care să mă impresioneze atât de puternic cum m-a impresionat cartea aceasta și nu știu dacă am mai citit ceva care să mă impresioneze la fel cum m-a impresionat poemul acesta în proză, sau roman, sau … mai bine îi spun Carte. Înainte de ea, citisem Povestea Slujitoarei – m-a făcut să stau trează nopțile și o luam cu mine la locul de joacă, sperând că apuc să citesc vreun cuvințel. Îmi era dor de ea și teamă de ea și mă indigna tare, mă enerva și mă uimea. Oh well, povestea scrisă de Tatiana pur și simplu m-a hipnotizat.
E atât de plastică și scrisă atât de palpabil, încât te dor ochii de văzut peisajele alea, îți rămân în minte ca și tablourile lui Van Gogh. Te cuprinde și te ține strâns, apoi e duioasă și te face să plângi pe dinăuntru, pentru că e povestea tuturor mamelor și a tuturor fiilor și fiicelor, a tuturor iertărilor. E o poveste de viață, e viața însăși.
O împrumut cu drag, am luat-o din Cărturești, merită devorată și gustată.