Merg ieri după Ema la creșă. Ca de fiecare dată când o iau pe Eva cu mine, micuța stă în marsupiu. La cele patru luni ale ei, cu țiți lângă, disponibilă, cu ochii mari, mirați, se simte mai mult decât în largul ei. Mai aruncă o privire în stânga, mai aruncă o privire în dreapta, în direcția vreunei doamne zâmbitoare din autobuz, mai doarme oleacă – din astea, bebelușești.
Când ajungem ieri la grădi, Ema (o fetiță mai mare decât ale mele, al cărei nume se scrie, după cum ea însăși îmi zice, cu un m sau cu doi, cum vreți), vine curioasă în calea mea. Se uită la Eva, Eva se uită curioasă la ea. Urmează un dialog pe care îl redau în totalitate, mi se pare delicios de savuros:
- Cum o cheamă? mă întreabă, uitându-se la Eva.
- Eva, zic eu.
- Eva și Ema, se potrivesc, zice ea. Pe tine cum te cheamă?
- Titiana. Un nume mai greu, așa-i?
- Nu, e frumos. Și pe soțul tău?
- Adi.
- Ca și pe al meu!
Imediat apare o altă fetiță, curioasă, spre Eva:
- Uite un bebeluș adevărat!
Se uită amândouă pline de satisfacție spre Eva: au descoperit un bebeluș adevărat!
- De ce ai sânul pe afară? mă întreabă Ema cu doi m. Sau cu unul. După alegere.
Eu, mirată că se vede sânul din marsupiu, îi zic:
- De aici papă Eva, mai tot timpul.
- Să știi că nu râd, zice ea, cu cea mai serioasă față posibilă. E doar o parte a corpului.
Eu rămân acum cu gura căscată – așa îmi vorbește un copil de 5 ani.
Aventuri de la grădi. Serialul continuă.