În dimineața aceasta am terminat de citit cartea scrisă de Prințul Harry. Abia am așteptat să o termin de citit, după ce am luat-o cu mine în minivacanță, am avut o scurtă pauză, în care am luat în mână Fără Țipete, apoi am luat-o din nou.
Am cărat-o în rucsac și în geantă, alături de balerinii mei roșii, când am mers la serbarea Evei, am luat-o apoi în parc… Știți și voi senzația aceea cînd personajele sunt atât de aproape de tine, încât doar vrei să le termini de citit povestea, ca apoi să le lași să se odihnească în sertarul lor din mintea ta, iar tu să ai timp să lași gândurile să curgă și să se îngemâneze, să dospoească părerile și apoi să scrii aici ce crezi.
Mie Harry tot timpul mi-a fost simpatic. Îmi aminesc când eram în Marea Britanie și aveam o colegă care știa mult mai multe lucruri despre el și familia regală decât mine și de la ea am prins prima dată dihotomia asta dintre el și William, băiatul bun și băiatul obraznic. Acum, după ce am citit cartea, îmi dau seama, încă o dată, ce mașinărie de marketing au oamenii aceștia în jurul lor și cât de ușor sunt transmise mesaje legat de ei către noi, și cât de ușor le punem etichete. Mașinăria de marketing, de branding din jurul lor este un personaj omniprezent în carte – așa am numit-o eu și are mai multe fețe: monarhia, ca un concept abtract, apoi cabinetele pe personal ale membrilor familiei regale, apoi consultanții, apoi, desigur, presa, cea care face și desface articole și ține vie imaginea lor, mai presus de orice. Este vorba despre imagine și cred că noi, consumatorii de conținut, uităm la rândul nostru că membrii familie regale sunt, înainte de toate, oameni.
Cred că despre asta e vorba în carte – despre a fi om, dincolo de jocuri de culise și așteptări. A fi om cu tot ce presupune asta: un adult care și-a pierdut mama mult prea repede și care și-a dus viața la microscop, în vazul tuturor, fără să poată alege dacă ar vrea asta sau nu și fără să aibă prea multe de ales în ceea ce privește condițiile în care se desfășoară viața lui. Până la urmă, emoțiile umane sunt universale – bucurie, tristețe, melancolie, gelozie, ură – cu toții le putem înțelege, chiar dacă avem sau nu sânge albastru sau chiar dacă avem pielea albă sau nu. Până la urmă, toți suntem egali în fața traumei și toți tânjim după înțelegere și după îmbrățișarea mamei, fie ea prințesă sau nu.
Pentru mine, despre asta a fost vorba. Și despre cruzimea Celorlalți, care stau pe margine și disecă comportamente și imagini – se pare că, și acum, ca întotdeauna, Lumea are nevoie de Pâine și Circ.
Aici mă includ și eu – de multe ori, înainte de o întâlnire importantă, pentru a mă relaxa, citesc articole despre viața vedetelor sau despre ultimele ținute de la Gala Premiilor Oscar. Întrebarea este: până unde suntem dispuși să mergem pentru informațiile astea? Dacă am ști cum au fost ele obținute, cu ce preț (camere strecurate în spațiul privat, telefoane ascultate) am mai fi atât de avizi de ele? Sau am vrea, cu toate astea, să ne umplem golurile din jurul nostru – prin comparație, noi nu mergem la Gale și nici nu trăim în Palate.
Vă las să răspundeți la întrebările astea. Și vă recomand cartea. E un act de purificare a unui băiat care și-a pierdut mama și care și-a găsit iubirea, iar acum vrea doar să o păstreze și să aibă grijă de familia lui.