Zice Oana Moisil:
„Haideţi pe lume, copii,
E atât de frumos pe aici.
Bunica o să vă spună că pentru orice minciună sau gest „necuvenit”
E un țigan pregătit cu sacul lui infinit
Să vă bage în el,
Să vă amestece cu alți copii
Care-au venit fără voia lor
Într-o familie tricolor,
Într-un cămin rasist,
Într-o țară în care culoarea pielii dă tonul la discriminare.
Haideți pe lume, copii
Şi spuneți-i bunicii că țiganul nu-i fură nici pantofii, nici rochia, nici nepoții.”
Și eu îmi amintesc de povești cu țigani care vin să te fure dacă nu ești cuminte. Nu mi le spuneau ai mei, cum nu îmi spuneau nici de Bau-Bau, îl știți voi, dar uite că m-am trezit cu ele acolo în minte, s-au atașat de mine, de imaginarul interior. Pam-pam, că doar româncă sunt, și nu prea avea cum să fie altfel.
Cu timpul, am călătorit și am văzut diferențierea asta, numită discriminare, în alte forme și în alte culturi. În primul rând, până să călătoresc, am văzut-o în țara mea. Mă gândeam că are legătură cu rolurile sociale, cu cultura. Are cu siguranță. Nu intru acum în sociologie, antropologie sau alte „gii”, că aici spunem povești, nu scriem rapoarte. Îmi amintesc numai de personajul colectiv tată român care așteaptă să i se facă de mâncare și curat, de personajul colectiv mamă, care își alege o profesie care să îi permită să aibă și familie, pentru că, dacă ești româncă, musai să vrei să ai familie. Dar asta e altă poveste.
Acum vă povestesc despre Alina Ursu. Care a vorbit la TedX Brașov despre educație și importanța ei. Alina e un cetățean român de etnie romă. A lucrat în salubrizare și a trăit în ghetou. Și a crezut că educația o poate ajuta să plece de acolo, să aibă o viață decentă. A devenit educator, din femeie de serviciu, și a ajuns să transmită mai departe crezul ei: prin educație, poți schimba lumea. Poți schimba lumea ta și, după cum e cazul Alinei, cu siguranță ai o șansă să schimbi lumea celor cu care intri în contact. Pentru că deschizi perspective, îndepărtezi văluri.
Eu cred că poți îndepărta prejudecăți. Cred că oameni ca Alina (femeie, de etnie romă, în România – multe provocări acolo, nu credeți?) inspiră și au putere, pe care și-o asumă, să schimbe poveștile lor, și alte povești, în jur.
Alina a devenit educator, inspiră și aduce emoție, pentru că e un om puternic. Eu vreau să cred că România în care trăiește și pe care o modelează Alina nu va mai fi mult timp România unde copiii sunt amenințați că vine un țigan să îi ia în sac dacă nu mănâncă tot din farfurie, nici România unde copii, ca cei cu care lucrează Alina, nu au baie acasă, haine curate, și nu au alternative. Sau nu știu că le au.
Probabil sunt o idealistă. Discriminarea nu este o problemă numai a societății noastre, e o atitudine pe care am întâlnit-o în state civilizate, în forme mai mascate decât la noi. Dar există.
Cu toate astea, există și povești ca cea a Alinei, de care o să vă mai scriu. Creștem și noi, ca societate. Cu educație, putem schimba lumea. Nu credeți?