Sau ce au de învățat adulții dintr-un film de animație
Eva are acum peste 5 ani, iar Ema peste 7, așa că am hotărât să ne uităm împreună și la filme de animație. Filmul Întors pe dos îl mai văzusem cu Ema când era mai micuță, totuși prea mică să îi placă sau să înțeleagă mare lucru din acțiunea lui. Așa că am hotărât să ne uităm împreună zilele trecute. Pe Tristețe o avem și în varianta de pluș și ne-am amintit cum îi zicea Ema, Senseac (de la Sadness).
Buuun, și bine am făcut.
De atunci, Eva vine cu tot felul de întrebări legate de film, asta înseamnă că a înțeles ceva din tot ce se întâmplă acolo. Și chiar și pentru mine unele mesaje au apărut mai clare acum, deși îl văzusem deja de câteva ori.
Dincolo de lecția general valabilă că în mintea fiecărei persoane trăiesc alte câteva, fiecare imortalizând o emoție (îmi explic și eu acum de ce mă mai cert cu mine însămi), fazele super amuzante arată cum se petrec dialogurile respective în mintea mamei și în cea a tatălui, iar apoi chiar și în mintea unui băiat ajuns la pubertate, care pur și simplu îngheață la vederea unei fete.
Filmul arată destul de plastic (am ținut neapărat să folosesc expresia asta, când Eva va crește și va citi articolul acesta, scris pe 2 mai 2024, la Gârbova, își va aminti desigur de mine folosind aceeași expresie ieri pe mașină, ea neavând nimic de a face cu reciclarea plasticului :P) cum funcționează mintea unui copil, cum pun emoțiile stăpânire pe ea și ne îndeamnă pe noi toți să facem pace cu tristețea, ca să ajungem la bucurie.
Clar că vă îndemn să îl urmăriți, în afară de poza de mai sus și de ce am scris nu o sa mai dau alte spoilere; filmul e disponibil pe Disney+.
Vizionare plăcută!