Am crezut că mi-am pierdut culorile o vreme. Nu mai știam cum să mă mai caut în oglindă, în dulap, în bibliotecă, în casă, tot strigam după mine, nu-mi răspundeam. Eram mai tot timpul plecată aiurea cu gândul.
Gândul mă măcina adesea, îmi devenise un fel de călău, era aiurea să fii în pielea mea, și îmi dau seama că, uneori, era aiurea să fii în preajma mea.
Am avut susținere. Am avut oameni în jur care să fie acolo, am avut o minune permanent lângă mine. O minune care îmi zice Mamiiiiiii, care mă iubește. Am avut ochi blânzi, am avut răbdarea întruchipată în persoanele dragi mie. L-am avut pe Adi, pe mama, pe fetele mele.
E important să ai o rețea care să nu te lase să cazi, să îți aducă culorile înapoi. Culorile alea, ale tale, care se schimbă, se adaugă unele noi, dar sunt ale tale, și e bine să îți construiești o arhivă personală cu ele, să le ai la îndemână, să le poți folosi de câte ori îți amintești de tine, dar nu te mai vezi în oglindă.