Despre rost

Au fost ai mei la noi, o perioadă destul de bună de timp, și acum s-au întors acasă. Aseară am vorbit cu mama și eram curioasă cum o s-o găsesc la telefon. Chiar când au ajuns în curte, am sunat-o și, cum a răspuns cumva din greșeală la telefon, o auzeam exclamând: Uau, ce fain e aici, câte flori! Se simțea bucuria în glasul ei, parcă o și vedeam cum strălucește.

Vorbind cu ea de-adevăratelea la telefon, îmi spune că îi e dor de noi, dar se bucură că a ajuns acasă, la rostul ei. Acolo au ei rost. Până la urmă, acolo și-au rostuit viața până acum, timp de atâta amar de vreme, acolo s-au pomenit și și-au ales să trăiască.

Tare treaba asta cu rostul. Nu îmi amintesc ca prietenul meu american, stimatul profesor McDougall, să îmi menționeze vreodată sentimentul ăsta, al unui rost reprezentat de un spațiu fizic. Îl menționez pe el, pentru că are vârsta părinților mei. Îmi mai amintesc cu drag și de stimatul profesor Kneifel, care îmi povestea de oamenii fără rădăcini. Să aibă asta legătură cu rostul de care îmi povestea mama?

Îmi amintesc însă discuțiile cu mama de acum mulți ani, când îmi povestea despre nevoia fiecăruia de a-și face un rost în viață, și nu se referea aici numai la meserie sau vocație, ci la un tot unitar, care cuprindea, pe lângă acestea, familia și un spațiu fizic, o casă, pe care să o numești a ta.

Sentimentul ăsta mă încarcă pe mine acum, când îi am pe ai mei alături, pe Adi și pe fete, pe lângă celelalte bucurii, nevăzute și care țin de împlinirile personale.

Bucuria de a avea un rost.