S-au împăienjenit ochii tăi și, ca de fiecare dată,
Le-au răspuns ochii mei,
Deschiși tare,
Până le-au căzut pleoapele.
Oricum nu le mai foloseau demult.
S-au îmbrățișat mâinile,
S-au strâns și s-au topit
Una în cealaltă,
Și le-a crescut un antebraț comun
Și degete comune,
Și unghii comune,
Și oasele singure, albe, rămase fără vână,
S-au prăvălit de sus până jos
Și s-au spart. Au sunat a gol.
În spate
Le-au crescut patru aripi
Translucide.
S-au învelit în ziua aceea ca și cu un lințoliu
De in.
Visele au rămas libere și au poposit care încotro.
Pe stâlpii de telegraf,
Pe coroanele de floarea soarelui,
Pe petalele de iasomie.
Uimite de gustul aerului de-afară,
Visele nu au știut nici acum,
Pe unde să o ia,
Și au așteptat zorii zilei de Azi.
Dintr-o dată,
S-au spart în cioburi mici și multe,
Sticlele cu insecte incandescente.
Ele au luat fiecare câte un vis,
L-au înghițit și dus între antenele lor,
Până când au aterizat cu toatele
În partea singură a viselor de ceară.
De acolo s-au făcut lumânări de cununie
Pentru căsătoriții noului veac.
