Am ajuns la acest roman după o recomandare de lectură pe Facebook, unde mai ajung uneori, în ciuda eforturilor conștiente și concentrate de a petrece cât mai puțin timp în spațiul lui Zuckerberg.
Am comandat cartea dintr-un impuls din categoria Hai să mai fac ceva și pentru mine, categorie care mai include acțiuni precum mersul la coafor și cumpăratul de haine online, și bine am făcut. M-a învăluit în prima fază, m-a adus de multe ori în fața unor emoții devenite materiale și fizice și m-a lasat cumva fără cuvinte, la final. Am bănuit uneori că trucul autorului de a folosi tehnica povestirii în povestire e unul eficient, te scapă de țesutul începutului și a sfârșitului. Cumva, la final am avut impresia ca s-a descotorisit de poveste ca de o haină devenită prea grea, sau poate cam veche, pe care nu știi cum să o mai împături în dulap și sfârșește la coș, deși cu un pic mai mult efort ajungea poate pe un umeraș, undeva. Asta mi s-a părut deși, pe de altă parte, nu cred ca mai mult text acolo sau mai multe imagini puteau înlesni apăsarea și culoarea rușu-neagră a Mediteranei, împrumutată ultimelor pagini. Te apasă ultimele pagini și imaginea cu familia reunită, care se întoarce cu spatele și iese virtual din scenă te invită să îi lași în pace, să închei și tu povestea, la rândul tău.
M-au tulburat paginile care descriu Marocul și drumul prin deșert și referirile la credințele animiste africane, m-au tulburat descrierile raporturilor familiale tradiționale în Marocul poligam și islamic și m-au încărcat foarte ciudat imaginile vecine cu visul ale corturilor și caravanelor. Apare dominant tema rasismului, atât de actuală și astăzi, ca dintotdeauna, alături de tema căutarii de identitate.
M-a răscolit cartea și m-a mângâiat felul cum s-au conturat unele personaje. E ca o poveste modernă, îngăimată de magie și cu contururi dintr-o emisiune de știri din zilele noastre. Parcă nu te poți hotărî dacă îți place sau nu și nici nu îți mai vine să pui problema în termenii aceștia.
Prin urmare, recomand!