S-a produs un inevitabil. Sunt mai multe, dar în seara asta s-a produs unul dintre ele. Suntem în 2020, anul Covid19 1. Și, în noaptea de 10 spre 11 aprilie, m-am uitat la un episod din Game of Thrones (cum i-ar zice lui în română, mie urzeală mi se pare că aduce a război de țesut, nicium nu îmi place). O aroganță, aș zice, cu un pahar de Cola lângă mine și cu căștile în urechi, am cedat. Până acum nu m-am uitat tot din aroganță, aș zice, în prima faza. Din aceeași aroganță mi-am luat cartea cum vreo 6 ani, înainte de Covid19, și am lăsat-o din mână, că am fost de multe ori pe punctul de a pierde stația de metrou unde trebuia să cobor. După aia, am rezistat pentru că nopțile au devenit tot mai scurte și zilele tot mai pline – aici să vă gândiți la alăptat, ieșit dinți și alte activități adiacente.
După cum spuneam, m-am dedulcit cu filmul ăsta azi, să văd și eu what this fuss is all about. Când oi mai avea timp să mă mai uit la un episod, vă mai scriu. Oh wait, se pare că ceva s-a prins de mine, dacă vreau să mai văd un episod. Și da, e violent și episodul ăsta primul – știu, pe surse, că devine și mai și – încă îmi pun mâna în fața ochilor când sunt scene prea, prea, prea.