Ne-am pomenit și noi părinți. Bine, nu e chiar așa, că nu ne-am pomenit din senin, să nu mă înțelegeți greșit. Să înțelegeți că am primit un cadou și o binecuvântare. Și un salt într-o nouă etapă, etapa lui „noi trei”.
Etapa a început de când era Ema în burtică, desigur. De pe atunci am tratat-o ca pe o persoană în toată regula, i-am ascultat nevoile și interpretat loviturile din piciorușe cum am putut noi mai bine. Încă de pe atunci s-a țesut o magie în jurul lui „noi trei”; până atunci, ne-am fericit bine în doi, ne-am împlinit și ne-am cunoscut și recunoscut unul în celălalt. Dar de atunci s-a întregit un cerc, iar armonia cuplului s-a împlinit cu armonia lui trei.
Am bănuit eu că o să învăț lucruri odată ce Ema va ieși în lumea asta a noastră, o bănuială mai degrabă romantică și romanțioasă, pentru că nu am crescut alături de copii mai mici. Întâlnirile mele cu bebeluși s-au întâmplat avându-mă mai degrabă spectator, cu posibilitatea de a mă retrage din spațiul întâlnirii când cred eu de cuviință.
Cursurile de la clinică, discuțiile cu alți părinți, cărțile, te învață cât o pojghiță de cunoaștere, cât să nu te îneci. Să mă explic. Cursurile de la clinică și yoga mi-au dat încredere în instinct și în mine, în faptul că maternitatea e un proces natural, ce se petrece de ani buni pe planeta asta a noastră. Când a anunțat Ema că vine, am colaborat cu ea și a decurs totul cât se poate de natural și instinctual, într-o casă de nașteri și în apă. Am avut fericirea unei sarcini fără complicații, asta însemnând că am putut alege locul unde urma să nasc: acasă, la o casă de nașteri sau la spital. Pe durata sarcinii am fost în grija unei echipe de moașe – moașele au un rol central în îngrijirea femeilor însărcinate aici în Marea Britanie. Am ales să nasc la o casă de nașteri – Barkantine Birthcenter. Am fost acceptată și m-am bucurat mult, pentru că să nasc aici însemna să am o naștere naturală, dar fără acces la metode moderne de combatere a durerii. Moașele s-au purtat impecabil. Am ieșit din maternitate a doua zi, cu o minune de copil, sănătoasă și simțind că sunt gata să zbor până la capătul lumii de fericire – hormonii acționau din plin, ce mai!
Astăzi se împlinesc 8 săptămâni de atunci și am vrut să aștern pe hârtie ce am învățat în timpul ăsta și în ce fel s-au dezvoltat lucrurile comparativ cu așteptările mele din timpul sarcinii. Dând Cezarului ce-i al Cezarului și scrisului structurat bullet-point-urile de rigoare, să purcedem:
- Educația părinte-bebe are loc bivalent; câteodată stau să mă întreb cine educă pe cine
- E foarte faină senzația când te recunoaște bebele pentru prima dată și îți zâmbește fiindcă te recunoaște. Te simți și foarte responsabil – ființa mică depinde de tine întru totul dar, ce să vezi, dependența asta e mutuală. Și cum procesul biologic gândit de Marele Arhitect funcționează foarte bine, prin alăptare, corpul mamei secretă oxitocină, iar ceea ce poate fi dureros din punct de vedere fizic, duce la întărirea legăturii dintre mamă și bebe
- Mai are rost să vorbesc despre duioșia imensă care te inundă din toate direcțiile când îi vezi mânuțele și piciorușele?
- Îți dai seama că ai fost ignorant în trecut, când îi judecai foarte ușor pe tinerii posesori ai unei minuni. Habar nu ai avut
- Punctul de mai sus e valabil mai ales referitor la judecarea părinților proprii – și fetița mea are numai 8 săptămâni, pot numai să bănuiesc ce revelații mai primesc
- Îți dai seama că știi mult mai multe cântece de copii, ai mult mai multă răbdare și brațe mult mai puternice decât credeai
- Îți dai seama că nu o sa mai fi niciodată singur, iar o parte din gândurile tale vor fi întotdeauna cu copilul
- Caca și pișu devin subiecte interesante de dezbatere în familie, la fel de importante (chiar mai importante) decât alegerea lui Trump
- Peste toate, ți-e dragă mogâldeața de nu mai știi de tine