Nimic nu mai poate fi la fel, și e bine. E toamnă în jurul nostru și e un nou început. De frunze galbene și portocalii și de ceruri mai presus de presusurile fiecăruia dintre noi. E o toamnă micuță, obișnuită, peste tot în lume e aceeași toamnă, dar totuși, în spatele toamnei, nu e nimic la fel ca ieri și nu e nimic la fel, între continente de emoții și continente de cetățeni.
E vorba, în toamna celei ce a rămas acolo, departe, peste ocean, de mirare și de paradox pentru societatea cu care eram obișnuită și pe care o așteptam. E, totuși, ceea ce se simțea în aer, un joc de domino pus în mișcare de atâta timp, de cine știe când și de ce, fără să mai conteze, până la urmă, pentru că funcționează conform unor reguli de dincolo de timpul acesta al nostru, al oamenilor finiți, căutători de infinit. Se vorbește despre societăți care se destramă, despre o democrație care și-a atins limitele, despre limitări ale sistemelor economice, cum le știm noi.
Este o toamnă a celei din prezentul pe care îl trăiesc, o toamnă cu o minune pe care nu o merit și care mă miră în fiecare zi, într-o țară care a devenit ea însăși piesă de domino, fără ca noi, ceilalți, să vedem sau să așteptăm. Aceeași teorie, a democrației care are limite și pe care se pare că le-a atins, dintr-o dată, într-o mirare a lumii pe care o cunosc eu și într-un rânjet al lumii de dincolo de asta.
Și mai e o toamnă în care îndrăgostiții din noi au mai multă nevoie decât niciodată de nemurire, și de iluzia ei…
Dance me to the end of love…
https://www.youtube.com/watch?v=NGorjBVag0I
O toamnă împăcată, tuturor!