Ne-am întors azi de la bunici și am găsit cutia cu cărți funcțională, cu două volume în limba franceză, și o factură de la Electrica, pusă acolo probabil din greșeală de vreun vecin mai glumeț. Am scos factura și am lăsat cărțile. Vă așteaptă.
Ema s-a bucurat tare mult când am ajuns acasă, și-a revăzut jucăriile și s-a mirat vreo câteva minute. Le lua în parte și mi le arăta. E o bucurie să o vezi cum se bucură și cum crește, văzând cu ochii. E o minune vie pentru noi toți.
Va fi al doilea Crăciun al ei și sunt convinsă că se va distra. E tare sociabilă și veselă, îi plac oamenii și copiii.
Mă gândesc, când o văd cum se luminează la față când vede un copil, că așa suntem toți, pe dinăuntru, sau așa am fost toți, până nu au ajuns la noi titluri și averi și ambiții, și frici. Sau orice alte motive ar avea oamenii să fie neoameni.
L-au plâns românii pe Rege și l-au condus pe ultimul drum. La 28 de ani de la Revoluție. În același timp, senatori depun și aprobă proiecte de lege care ne duc hăăăt, departe, într-o eră pe care eu nu o cunosc decât din povești, și pe care sper să nu ajung să o cunosc. Nici eu, nici Ema, cu atât mai puțin ea.
Oamenii ies din nou în stradă, ai noștri. Ai lor stau și votează.
Eu tot cred că se poate face ceva. Ca să nu dispărem ca popor, să dispărem din Uniunea Europeană, și să fi murit tinerii în 1989 degeaba. Degeaba am ieși să ne plângem destinul, peste ani și ani. Destinul ni-l mai facem și noi cu mâna noastră.